Platoul

Sa iubesti sau sa nu iubesti platoul, daca te afli momentan pe el?

Iubesc urcusurile care duc pe culmi nebanuite, dar numai platourile sunt cele care pot oferi o imagine de ansamblu… De pe platou pot privi si in jos, spre prapastiile din care m-am ridicat, dar si spre culmile pe care deocamdata nu am reusit sa ajung. Platoul e unicul loc din care pot privi panoramic viata. Apoi, respir adanc, imi inving teama si contini sa urc spre culmi… 

Nu fac decat sa interpretez in maniera personala acea teorie care vorbeste despre dezvoltarea umana in trepte. Dezvoltarea care nu e posibila in mod liniar, ci cu suisuri, momente de stagnare, coborasuri, depresii, momente de inspiratie geniala… Toti am avut, avem si vom avea parte de acest tip de dezvoltare, fie ca ne dam seama sau nu.

Eu pun accentul pe platou. Pe acea perioada de aparenta stagnare, pentru ca de cele mai multe ori am ignorat-o, am considerat-o gresita si de evitat, de foarte multe ori imi e greu sa o accept. Imi plac momentele in care evoluez rapid, imi e greu sa accept ca mai trebuie sa si las lucrurile sa se sedimenteze, sa se aseze fiecare experienta la locul sau.

Tu cum procedezi?

picture1

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Dezvoltare personala

Oameni simpli dar speciali – Roxana

În timp ce majoritatea dintre noi suntem atenți la ceea ce se întâmplă în țară, la manifestațiile de revoltă împotriva unui sistem care ne apasă din ce în ce mai mult, la atentate teroriste de neimaginat, ori chiar la propria noastră viață monotonă, Roxana își vinde florile. Are 10 ani și jumătate, locuiește pe deal în Galata, învață la Școala ”Vasile Conta”, e în clasa a II-a.

În acea seară friguroasă de noiembrie, când s-a oprit în fața mea cu un buchet mare de trandafiri roz și cu un zâmbet ce îi lumina chipul, am avut inspirația să mă opresc și să ascult ce voia să îmi spună, cum rar mi se întâmplă. Poate că ar trebui să mă opresc mai des și să ascult vocea celor pe care Domnul mi-i scoate în cale pentru a-mi lumina drumul, mintea, spiritul…

Cu o voce zglobie și plină de încredere, acest copil îmbrăcat simplu dar frumos, curat, mă întreabă:

– Bună! Iei niște flori? Hai că-s ieftine!

– Cu cât le dai?

– Doi lei firul! Hai ia-le pe toate!

– Dar sunt 10, e număr par, numai la morți duci flori în număr par.

– Nu-i nimic, hai până la mama și îți mai dă un trandafir.

De-a lungul celor 15 metri pe care i-am parcurs alături de ea, am aflat toate detaliile pe care le-am înșiruit mai sus.

– Și totuși ce cauți la ora asta vânzând flori? E 9 seara.

– O ajut pe mama!


Vezi tu, simplitatea pe care ne-o înfățișează de multe ori lupta pentru o viață mai bună poate fi ușor trecută cu vederea. Putem foarte ușor să nu întoarcem capul atunci când cineva ne adresează pe stradă o întrebare, o vorbă, un cuvânt.

Dar printre aceștia, sunt și oameni care au povești de viață din care ai putea învăța. Sper că banii pe care i-am dat pe trandafirii aceștia frumoși să se transforme în ceva care să îi facă Roxanei ziua mai frumoasă. Mâncare, rechizite, o jucărie, o hăinuță… Cel mai câștigat din această poveste sunt eu, cel care am învățat o lecție de viață cu doar 20 de lei. Ieftin, Doamne!

Am învățat că lupta pentru o viață mai bună trebuie să pornească de la simplitate și să fie însoțită de voioșie, curaj, bucurie. Nu aș putea să îți descriu în cuvinte cum îi străluceau ochii și cât de veselă era. Părea să ignore frigul de afară, oboseala acumulată după o zi întreagă de activități… E una dintre cei mulți, e una dintre cei care merită un viitor mai frumos și mai bun și de aceea mă înclin în fața tuturor care luptă activ pentru a schimba în bine starea în care se află România și sufletele ei frumoase. Una din mulțimea celor care luptă este și Mariah, iar acest articol dorește și să elogieze gesturile ei minunate pentru Roxana, pe care le poți afla pe pagina ei de Facebook.

Scrie un comentariu

Din categoria Oameni simpli dar speciali

Noaptea in care am murit

Vantul racoros adia si clatina alene frunzele de palmier. Soarele rosiatic si apunea maiestuos dupa muntii care conturau zarea, imprastiindu-si razele in ceata serii toride de vara. Iar eu muream. Muream ca un animal sacrificat pentru o cauza absurda, pe altarul unui zeu razboinic si insensibil la suferinta omenirii.

Am incercat sa ma ascund printre cladirile de culoarea nisipului, m-am lipit cu fata de pamant si m-am ferit sa nu fiu lovit de un straniu obiect zburator care gonea circular in jurul meu, descriind arce de cerc din ce in ce mai stranse. Nu am avut sorti de izbanda si curand am simtit doua maini de fiere inclestate pe umerii mei. Am fost ridicat de la pamant si dus pe terasa de pe acoperisul unei case cu arhitectura orientala. Alaturi de mine se aflau un barbat, o femeie si un copil. Am inteles instantaneu ca e vorba de o familie care se afla in aceeasi situatie ca si mine. Victime ale unui pericol iminent si inevitabil. Ne aflam pe marginea cladirii si nu mai aveam nicio cale de retragere.

Sticlirea de metal din ochii celor care ne capturasera mi-a fost de ajuns pentru a intelege ca aici nu exista mila, compasiune sau indurare. Le lasasera undeva departe, dincolo de acest orizont dezolant, doborati de absurdul unor idei lipsite de orice logica.

Mi-am scos telefonul mobil din buzunar, ingrijorat de faptul ca informatiile din el ar putea fi folosite pentru a face si mai mult rau altor persoane. Ma aflam la capat de viata si simteam ca mi se apropie sfarsitul.

Barbatul, capul familiei care impartasea aceeasi soarta ca si a mea, sta drept si impasibil in timp ce unul dintre calai se apropie de el cu o sabie in mana. Ajunsi unul in fata celuilalt, isi dau mana si se saluta intr-o limba pe care nu o intelegeam. Calaul atinge fruntea barbatului cu manerul sabiei iar apoi lama cu irizatii rosiatice executa o miscare liniara de la dreapta la stanga pe gatul prizonierului. In fata sotiei inmarmurite si a copilului care privea cu ochii larg deschisi cumplita scena. Barbatul se prabuseste peste balustrada si cade langa cladire, cu fata in sus, cu ochii larg deschisi, cu chipul impasibil. O moarte demna si inaltatoare, o crima odioasa savarsita in numele unui zeu.

Intr-un gest de disperare, arunc cat pot de tare telefonul, pentru a-l face sa ajunga pe acoperisul casei care se afla vizavi. Speram ca aparatul sa fie gasit de cineva care sa poata impartasi crudul deznodamant care inca urma sa aiba loc. Cuprins de groaza, observ cum acesta se loveste de marginea cladirii de vizavi si cade langa cadavrul martirului, impreuna cu ultimele mele sperante. Acelasi calau roteste in aer lama manjita de sangele nevinovat si dintr-o singura miscare, perfect liniara, imi taie gatul. Incepand din acest moment, timpul se dilata si isi incetineste colosal trecerea. Secundele devin tot mai lungi… Doamne, sa fie cu putinta un asemenea final? Si mai voiam sa fac atatea lucruri… Toate textele pe care nu le-am scris, toate fotografiile pe care nu le-am facut, toate vorbele pe care nu le-am spus, toate locurile pe care nu le-am vizitat… Si nici nu voi mai avea sansa sa recuperez toate momentele pe care le-am trait fara sa ma gandesc la moarte, toate zilele pe care le-am irosti de parca as fi fost nemuritor… Constientizez din ce in ce mai clar ca ma indrept spre moarte si regretul pe care il simt pentru toata existenta irosita imi intuneca privirea.

Timpul isi reia din nou parcursul matematic si eu ma zbat in propriul sange ca un animal sacrificat pentru o cauza absurda, pe altarul unui zeu razboinic si insensibil la suferinta omenirii. Mi-e frig si simt in fiecare celula spasmele mortii iminente. Si imi pare cumplit de rau pentru toate textele pe care le-am tinut in minte, pentru toate peisajele inchise in ochii mei, pentru toate tacerile mele. De-acum inchise vor ramane pe veci si nu mai pot schimba cu nimic soarta pe care mi-a decis-o un strain, intr-o clipa. Ma zbat si neputinta e tot ceea ce mai simt.


M-am trezit cu ochii in lacrimi, cuprins de un atac de panica, zbatandu-ma disperat ca sa scap din ghiarele mortii si m-am adapostit la pieptul protectoarei mele…

Am avut un cosmar urat, pe care l-am simtit acut in trup. Toate senzatiile descrise imi pareau atat de reale si pentru o clipa am experimentat odioasa moarte a prizonierilor despre care se tot vorbeste zilele acestea la televizor.

In cazul meu, a fost o combinatie mai complexa intre revolta vizavi de crimele comise de ISIS, emotiile resimtite in timpul audierii unui interviu cu Eckhart Tolle la radio si eternele intrebari legate de sensul meu in viata. A trebuit sa fiu sacrificat intr-un vis absurd si ciudat ca sa simt plenar parerea de rau pentru tot ceea ce nu am reusit sa realizez si pentru tot timpul pe care l-am irosit traind sub nivelul potentialului meu.

Imi place sa scriu si asa simt ca pot exprima emotia pe care o simt adesea. Niciodata nu am reusit sa ma exprim verbal, mereu am probleme in a vorbi  despre ceea ce simt. Asta e firea mea si asta e calea. Visul mi-a aratat clar, prin imbinarea unor trairi constiente, ca gandul la moarte este un extraordinar catalizator. Este usor sa uitam cat suntem de trecatori,cat suntem de fragili, desi de peste tot rasuna in cor glasurile celor care vorbesc despre moarte. Moartea altora e o stire de ultima ora. Moartea mea… Ei bine, moartea mea este gandul suprem si imboldul necesar ca sa mai las un text in urma, sa mai traiesc o experienta, sa mai impartasesc o imagine frumoasa, sa mai fac o fapta buna. Traim prin ceea ce lasam in urma…

P.S. Mai e nevoie sa rescriu acele minunate versuri din poemul Invata de la toate?

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere – cum să trăieşti în veci.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre moarte, Dezvoltare personala

Daca se strica un lucru…

… îl repari tu, îl dai la reparat sau îl înlocuiești?

Eu în ultimele două săptămâni am găsit o inspirație ciudată, de a repara obiecte stricate. De mic mi-a plăcut să repar, dar acum am condensat plăcerea asta într-un timp scurt.

Am reparat o veioză, am reparat un expresor de cafea, am schimbat coolerul unui laptop, am schimbat carcasa telefonului mobil… 😀 Electronice și electrocasnice, deci. Nu am cunoștințe în domeniu, mulți mi-au zis că nu ar trebui să fac asta, dar e vorba pur și simplu de fire, șuruburi, șaibe, îmbinări. De când am văzut un electrician montând o lustră fără să întrerupă curentul electric, nu mă mai tem de curent. Puțină inconștiență nu strică 🙂

OK, e și o morală în povestioara asta. Consider că e benefic să ai curajul să riști, să nu te mai lași tot timpul pe mâna altora. Consider că e benefic să ai inițiativa de a repara un lucru, în loc să îl înlocuiești. Sunt chestii simple care pot fi reparate. Și chestiile nu sunt întotdeauna lucruri…

Există câte un specialist pentru orice, sunt de acord să apelez la ei, însă uneori specialistul nu face decât să constate un lucru pe care, cu puțină atenție, îl putea constata și clientul…

8 comentarii

Din categoria Dezvoltare personala

Daca…

Am primit un comentariu la articolul cu poezia „Învață de la toate”, în care amintește poezia „Dacă” de Rudyard Kipling, în traducerea lui Corneliu Coposu. Nu știam de această traducere. Am citit-o și eu și am decis să o postez pe blog. Această variantă, precum și alte câteva, le vei găsi pe saitul G. Pruteanu.

Rudyard Kipling
DACĂ

Dacă te poţi stăpâni, când norodul din jur se frământă, 
Brav înfruntând insolentul
 reproş, cu linişte sfântă, 
Dacăţi păstrezi, în virtute, credinţa şi-ncaleci sfiala,
Când se îndoieşte de tine mulţimea, şi-i ierţi îndoiala…

Dacă aştepţi cu nădejde şi nu te răpune-aşteptarea, 
Dacă minciunii, stăpână pe lume, îi spulberi chemarea, 
Dacă asaltul mâniei te lasă senin, fără ură, 
Dacă păşeşti peste dorul de-a fi cel dintâi, cu măsură…

Dacă te leagănă visul, dar stărui stăpân peste vise
Dacă din gânduri măreţe renunţi să-ţi faci ţeluri prezise
Dacă cuvântul, izvor de ispite şi cruntul dezastru, 
Nu-s 
pentru tine oprelişti, nici vâsle în drumul spre astru…

Dacă suporţi să auzi, despre spusele tale cinstite, 
Gânduri jelene, scornite de
 răi, pentru gloate smintite, 
Dacă din opera ta s-au ales doar ruine şi spaţii, 
Singur
, cu scule stricate, de poţi s-o refaci, din fundaţii…

Dacă pierzând, într-o clipă de risc pe o şansă, avutul,
Poţi să începi, de la capăt, uitând în tăcere trecutul,
Ferm adunând cu
 răbdare, întregul pe lungă durată, 
Fără să sufli o vorbă, de pierderea grea îndurată…

Dacă superb, prin voinţă forţezi, când îţi vine sorocul,
Inima, capul, tăria, să nu îşi astâmpere jocul 
Gol de puterea v
ieţii, urmându-ţi destinul spre ţinte, 
Tare, cu vrerea di
n tine, ce-ţi spune mereu: Înainte!…

Dacă mulţimilor poţi să vorbeşti, cu deprinderi egale, 
Dacă constant îţi păstrezi modestia, şi-n cercuri regale
Dacă eşti nevulnerabil la prieteni, la cei cu pornire,
Dacă pe toţi îi stimezi îndeajuns, însă nu peste fire…

Dacă momentul cumplit al prăpădului crâncen şi mare 
Calm v
ei putea să-l asemeni, în timp, c-un minut oarecare.
Lumea cu tot ce cuprinde v
a fi stăpânită de tine, 
Tu, peste toţi vei răzbate: om al puterii depline!

Traducere de Corneliu Coposu (1967)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre viata